Ce este independența justiției și este ea în pericol în România? Sistemul judiciar între endogamie și independență

Independența justiției este invocată adesea în dezbaterile politice, cel mai recent cu privire la modificările celor trei legi ale justiției, 303, 304, 317/2004 (privind statutul magistraților, organizarea judiciară și –respectiv– organizarea și funcționarea CSM). Deși au fost modernizate codurile și justiția este punctul central al Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) auzim mereu că independența ei este în grav pericol și trebuie apărată sau salvgardată. Șefului statului i se cere, adesea imperios, să organizeze un referendum pe tema „justiției”. În acest capitol din Raportul Anual SAR încercăm să răspundem la întrebarea în ce măsură cele trei legi „ale justiției” – așa cum au fost și cum încă urmează să fie modificate – afectează independența justiției din România. Argumentul principal al acestui capitol este că o totală desprindere a justiției de orice formă de control politic nu e pe fond dezirabilă, deoarece acesta înseamnă implicit control democratic, cu plusurile și minusurile acestuia. Prudențial vorbind, ce ne facem dacă elemente din justiție nu respectă anumite proceduri și șefii lor ierarhici trec cu vederea această situație (de exemplu, în cazul DNA Ploiești, se pare că înregistrau convorbirile inculpații, nu procurorii, deși acest lucru era explicit cerut prin noile proceduri ale Codului Penal)? O formă de organizare echilibrată trebuie să încerce a stabili un echilibru între responsabilitate și independență, într-un context dat. Modificările în curs de adoptare, după aducerea lor în acord cu deciziile Curții Constituționale a României, nu sunt de natură să aducă atingeri însemnate formei actuale de funcționare a sistemului judiciar românesc.