Raport asupra Guvernării 3/2003: Unde ne aflăm în cursa pentru integrarea europeană?

Niciodată până acum guvernul şi publicul din România nu au aşteptat cu atâta
nerăbdare publicarea raportului anual de ţară al Comisiei Europene. Faptul că
România a rămas ultima ţară candidată fără statutul de ”economie de piaţă
funcţională” măreşte suspansul. Mai puţin de un an ne desparte de data presupusei
finalizări a negocierilor, toamna lui 2004. România ar trebui să mai închidă încă 11
capitole de negociere şi multe dintre cele 19 închise provizoriu nu beneficiază şi de o
strategie de aplicare. Dacă România nu va reuşi să termine negocierile până la
sfârşitul lui 2004, datorită calendarului european, anul 2007 devine puţin plauzibil
pentru integrare. Cu cât ne apropiem de sfârşitul lui 2003, trebuie să ne întrebăm
dacă aceste date mai sunt realiste. Anul 2003 nu a fost nici mai bun nici mai rău ca
precedenţii. Dar situaţia devine alarmantă doar pentru că se apropie termenul limită
şi toate întârzierile se răzbună. Se pot recupera aceste întârzieri până în anul 2004?
Pot fi simultan crescute ritmul de negociere şi implementarea acquis-ul? Nu este
imposibil: şi Slovacia avea în ultimul an de negocieri un handicap similar şi până la
urmă şi-a atins ţinta.
Dar în România voinţa politică nu a fost niciodată la înălţime. Economia românească
a crescut satisfăcător în aceşti ultimi ani, iar trendul se menţine pozitiv. Însă indicele
de percepţie a corupţiei în economie, realizat de Transparency International, nu s-a
îmbunătăţit1, în ciuda adoptării legislaţiei anticorupţie din ultimii doi ani. În această
contradicţie constă dilema economiei româneşti. E clar că o mare parte din ea
funcţionează după regulile pieţei şi acest lucru ar merita recunoscut. Dar tot atât de
adevărat este că anumite părţi din economie au intrat în posesia unei elite de
pradă, care a reuşit să deturneze privatizarea în propriul avantaj. E drept, acest lucru
s-a întâmplat şi în ţări care vor deveni membre UE în 2004. E foarte important deci
care este ponderea acestei economii dependente de reţelele de corupţie politică,
care nu va mai fi competitivă după aderarea României de vreme ce nu va mai primi
reeşalonări de datorii, contracte preferenţiale şi credite dubioase. Credem că
acesta ar trebui să fie principalul criteriu pentru evaluarea economiei de piaţă în
România. Ziarele româneşti au relatat pe larg despre aceşti întreprinzători privilegiaţi.
Dar ce procent din economie este prins în plasa acestor reţele? Graficele
economice, care arată din ce în ce mai bine, nu spun mare lucru despre acest
aspect. Rămân anumiţi indicatori indirecţi, cum ar fi proporţia arieratelor. E clar însă
că nu se poate răspunde la această întrebare plecând doar de la premise
economice. În România, politica este principala sursă de corupţie.
De aceea, prima parte a acestui raport va trece în revistă progresele din domeniul
guvernanţei (calitatea actului guvernării), cum ar fi reforma administraţiei publice, a
procesului politic, corupţia şi reforma justiţiei. În a doua secţiune a raportului, cea
economică, sunt trecute în revistă argumentele pro şi contra acordării statutului de
economie de piaţă. Am comparat România fie cu ţările care au reuşit să intre în
primul val al extinderii, fie cu Bulgaria, partener pentru planificata extindere din 2007.
A treia secţiune analizează angajamentele României privind circulaţia în spaţiul
Schenghen şi fenomenul migraţiei în general.
Recomandările din final vizează măsurile care trebuie luate pentru a creşte şansele
de aderare în 2007.